„Istoria lumii e tribunalul lumii.” (Friedrich Von Schiller)
Normele de drept au reglementat relaţiile interumane încă din cele mai vechi timpuri. Mai întâi, indiferent că relaţiile reglementate se refereau la drepturi nepatrimoniale (personale) sau la bunuri materiale, dispoziţia sancţionatorie pentru regula încălcată viza strict persoana făptuitorului, nu şi bunurile lui, în contextul unei relative continuităţi a „legii talionului”, urmărind pedepsirea acestuia şi mai puţin sau deloc repararea prejudiciului patrimonial suferit de cel păgubit.
Aceasta în contextul perioadei iniţiale a formării societăţii/statului, în care primordial a fost aspectul stabilizării relaţiilor interpersoanale, doar ulterior punându-se problema acumulării patrimoniale intrinseci şi a protejării acesteia.
Normele de protejare a celor faţă de care alţii s-au îndatorat, a creditorilor faţă de debitori au fost o permanenţă istorică şi au urmat în timp cursul evoluţiei societăţii umane.
Astfel, în dreptul roman, în epoca primordială a „legis actiones”, creditorul avea dreptul de a-l reţine (în închisoarea particulară) pe debitor, de a-l vinde ca sclav şi chiar dreptul de viaţă sau de moarte asupra acestuia.
Debitorul putea înlătura exercitarea de către creditor a acestor drepturi în măsura în care un terţ accepta să plătească creditorului datoria în locul lui.
Ulterior, comportamentul social a devenit mai puţin barbar, ideea oamenilor despre regimul obligaţiilor în general, s-a schimbat, îndeosebi prin aportul dreptului pretorian, context în care s-a ajuns să se aprecieze că recuperarea unei creanţe se poate realiza şi pe calea executării bunurilor debitorului.
În acest din urmă sens, în perioada aplicării procedurilor formulare, creditorii puteau obţine trimiterea în posesia averii debitorului.
Posesia era exercitată în interesul creditorilor de către un curator, debitorul nemaiputând dispune de averea sa. Ulterior se făcea publicitatea necesară pentru ca toţi creditorii să aibă la cunoştinţă că se vor vinde toate bunurile debitorului (în bloc) şi să intervină pentru a li se face repartiţia din preţul obţinut.
Procedura descrisă constituia o adevărată procedură colectivă a creditorilor pentru recuperarea creanţelor de la debitor. Cel care adjudeca bunurile debitorului era succesor cu titlu universal.
Vânzarea bunurilor debitorului atrăgea infamia asupra persoanei acestuia. Treptat infamia a fost înlăturată, începând mai întâi cu debitorii cu funcţii înalte în stat, în cazul acestora vânzarea nemaifăcându-se în bloc, astfel că nu le mai era atinsă personalitatea, ci separat, fiecare bun în parte. În perioada imperiului debitorii aveau chiar posibilitatea de a abandona în favoarea creditorilor universalitatea bunurilor lor, scăpând astfel de închisoare şi de infamie.
Mai mult, în cazul în care debitorul avea cu ce să plătească dar nu voia să o facă, pretorul trimitea executorii (forţa publică) să sechestreze numai unele dintre bunurile debitorului, în măsura în care erau suficiente pentru plata debitului, bunurile respective fiind gajul creditorului.
Dacă debitorul nu făcea plata într-un timp stabilit, pretorul, prin executor, vindea bunurile respective, remiţând preţul creditorului, iar dacă nu erau cumpărători, preda bunurile creditorilor pentru o valoare stabilită.
Instituţiile juridice din dreptul roman la care s-a făcut referire, au fost preluate, cu adecvarea corespunzătoare, în normele de drept până în zilele noastre.
Evul Mediu a reprezentat în cea mai mare parte o involuţie, inclusiv sub aspectul normelor de protejare a creditorilor.
Totuşi, începând cu locurile unde comerţul a fost înfloritor, cum ar fi în cazul oraşelor italiene Veneţia, Genova, Florenţa, etc., s-au preluat, adaptat şi dezvoltat din dreptul roman missio in possessionem şi venditio bonorum, instituţiile şi principiile juridice conturate în această perioadă – astfel cum rezultă din lucrările acelor vremuri – stând în continuare la baza majorităţii reglementărilor actuale.
Astfel sunt:
- organizarea colectivă şi egalitară a creditorilor împotriva debitorului aflat în încetare de plăţi;
- ridicarea (desesizarea) dreptului debitorului de administrare şi dispoziţie asupra averii sale;
- luarea în considerare a unei perioade suspecte anterioare deschiderii procedurii, când actele făcute de debitor sunt considerate în frauda creditorilor;
- distincţia între apariţia insolvenţei din vina, imprudenţa debitorului sau din cauze neprevăzute, frauduloase.
În cazul debitorului fraudulos, la început rigoarea era aşa de mare încât orice încetare de plăţi, indiferent de cauze era considerată frauduloasă.
În mod firesc s-a ajuns însă să se facă distincţie între debitorul de bună-credinţă faţă de cel fraudulos, sub aspectul pedepselor, în cazul primului acceptându-se şi cesiunea de bunuri.
Tot în această perioadă, ca o consecinţă a recunoaşterii existenţei unor riscuri inerente activităţii de comerţ, în măsură să conducă la încetarea plăţilor şi în cazul comercianţilor corecţi, au apărut instituţiile juridice privind concordatul (prin care se pot prelungi termenele de plată, reduce cuantumul creanţelor prin hotărârea majorităţii creditorilor, obligatorie şi pentru cei minoritari, debitorul rămânând la conducerea activităţii, în beneficiul său şi al creditorilor) şi moratoriul (prin care se suspendă orice urmărire a debitorului pentru o perioadă determinată de timp).
Procedura colectivă de executare se aplică, la fel ca în dreptul roman, faţă de orice debitor, comerciant sau nu, iar de la o ţară la alta.
Aspecte generale
Justiţia era implicată mai mult sau mai puţin în completarea acţiunii creditorilor având ca scop lichidarea patrimoniului debitorului. Dreptul italian în materia insolvenţei a influenţat dreptul german dar mai ales dreptul francez, în contextul dezvoltării ţărilor respective.
În prima codificare europeană a dreptului comercial, în Franţa, la 1673 era tratat şi falimentul, preluat sumar din dreptul italian.
Ulterior, în aceeaşi ţară, Codul de comerţ din 1807 a completat reglementarea şi a influenţat major normele în domeniu din alte ţări, în special acelea în care se regăseşte aşa-zisul drept latin.
În rigoarea lui excesivă, acest cod a limitat procedura falimentului numai pentru comercianţi. Pe de altă parte, reglementarea din alte ţări, constituind grupul german a evoluat în sensul aplicării procedurii colective a falimentului şi în cazul necomercianţilor.
Apropiat dreptului german a evoluat şi dreptul anglo-saxon, inclusiv sub aspectul aplicării şi pentru necomercianţi. Iniţierea şi dezvoltarea economiei capitaliste, a pieţei bazată pe cerere şi ofertă, cu capitalul drept promotor, a constituit un salt în materia comerţului, ceea ce a impus şi condus şi la dezvoltarea dreptului falimentului.
Treptat, chiar dacă o perioadă s-a mai menţinut în diferite ţări şi închisoarea datornicilor, procedura falimentului s-a axat pe recuperarea cu eficienţă şi celeritate a creanţelor creditorilor din averea debitorului, ajungându-se să se urmărească sancţionarea persoanelor fizice îndeosebi sub aspect patrimonial iar sub aspect personal (sancţiuni penale, etc.) de obicei doar în cazul în care au săvârşit anumite fapte ce constituie, de regulă şi infracţiuni (falimentul fraudulos).
Îndeosebi după crizele economice sau financiare, dar nu numai, s-a extins şi nevoia de a încerca mai întâi redresarea comercianţilor aflaţi în încetare de plăţi în scopul recuperării pe această cale a creanţelor, fără a se ajunge la lichidare.
În prezent majoritatea reglementărilor în materie existente în lume, grupate pe categoriile mari de drept, cuprind într-un mod mai mult sau mai puţin asemănător, atât norme de drept procedural, cât şi norme de drept substanţial referitoare la efectele insolvenţei (falimentului), ceea ce exista încă din vremea romanilor şi urmăresc atât redresarea debitorului cât şi lichidarea averii acestuia, iar în paralel şi posibilitatea suportării pasivului debitorului persoană juridică de către persoane fizice din cadrul acestuia, drept sancţiune pentru cauzarea stării de insolvenţă, a pasivului prin anumite fapte.
De asemenea, există tendinţa generalizării procedurii şi în ceea ce priveşte necomercianţii.
În ceea ce priveşte România, Codul comercial francez a fost preluat mai întâi în Muntenia prin Codul comercial din 1840, apoi şi în Moldova, prin codul comercial din 1864.
Aceste coduri au fost înlocuite prin Codul de comerţ din 1887. Codul respectiv a preluat Codul de comerţ italian de la 1882, a fost modificat şi readecvat în prima parte a secolului trecut, neaplicat în perioada comunistă şi repus în vigoare după 1990 şi reglementa falimentul doar pentru comercianţi.
Legea nr. 64/1995, privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, a marcat trecerea la o reglementare modernă în România, structura acesteia fiind preluată şi dezvoltată, cu unele completări şi modificări şi în Legea nr. 85/2006 şi ulterior în ultima sa iteraţie, Legea nr. 85/2014.
În loc de concluzie: o trăsătură definitorie a societăţii umane la începutul mileniului al III-lea o constituie şi globalizarea comerţului, care şi-a depăşit frontierele naţionale, penetrând, sub stindardul maximizării profitului pe acele pieţe unde cererea de produse şi valori este remuneratorie.
În prezent, insolvenţa comercială generează efecte la nivel internaţional, care necesită reglementări adecvate, întrucât aria geografică a activităţii comercianţilor implicaţi depăşeşte graniţele naţionale.